Pielea

Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parțial cheratinizată) și care, în interiorul cavităților respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice (răni) și microorganisme, participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de termoregulație, execută funcțiile de respirație, conține rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul. Suprafața pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminențe. Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavitățile naturale (gură, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloși (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare exocrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvența mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul unde absorbția percutanată a apei, electroliților, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor substanțe, este maximă. Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticității. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute. Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie expresia unei elasticități normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor microcutele sunt așezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcționale se constituie ca urmare a scăderii elasticității cutanate și a contracțiilor musculare (riduri). Culoarea pielii depinde de:  cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variațiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între anumite limite și în funcție de expunerea la razele ultraviolete.  gradul de vascularizație capilară determină nuanța roz-roșie. Vascularizația mai abundentă a feții produce și anumite particularități morbide regionale: bolile congestive ale feței sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde și de cantitatea de hemoglobină (paloarea în 10 | P a g e anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată și mai subțire, motiv pentru care e roză.  grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și mai roză, pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiții de hiperkeratoză. Abundența keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă. Mucoasele sunt mai subțiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permițând să se perceapă vascularizația din profunzime, de unde culoarea lor roșie. În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafețele morbide devin albe și mai rugoase. Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară și acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete. Suprafața pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2 . Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14–16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variații largi în raport cu corpolența), circa 5% de derm și sub 1% de epiderm. Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și pe suprefețele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are variații mari regionale. Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși, înveliți într-un țesut conjunctivo-elastic, funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticității, plăgile devin mai mari decât suprafața secționată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafața prelevată. Mobilitatea pielii este variabilă: față de planurile profunde este ușor mobilizabilă la față, torace, membre, penis și puțin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor și pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esențiale).